Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
Sufletul copilului nu va putea uita niciodată deasa unire cu Hristos prin Împărtășanie!
Atât de iubitori de sine am devenit acum, încât nici măcar nu vrem să avem copii, ca să nu ne dăm osteneala să-i creştem. Iar acelor copii pe care îi avem nu le suntem un model de evlavie. Mai mult decât atât, din contră, prin exemplul nostru rău îi învăţăm pe copii minciuna, prefăcătoria, lenea, necuviinţa faţă de cei mai mari, vorbele murdare. Îi supărăm prin atitudinea noastră nedreaptă faţă de cei din jur, iar copiii au un deosebit simţ al dreptăţii şi al adevărului. Apoi ne mirăm de ce nu au crescut aşa cum am fi vrut noi să-i vedem.
Ne este lene să ne rugăm pentru copii, ne este lene să-l împărtăşim mai des pe prunc, ne este lene să-l aducem pe copil la biserică. Ne tot plângem că în veacul nostru ateu e greu să creşti un creştin. Dar de ce, dacă vă simţiţi incapacitatea de a rezolva această problemă, nu apelaţi la ceea ce este mai important? Împărtăşiţi-l pe copil cât mai des posibil şi să credeţi că sufletul acestui copil nu va putea uita deasa unire cu Domnul Însuşi!
Dar aici puteţi intra în contradicţie, şi în loc de folos, să provocaţi un rău. Împărtăşindu-l pe copil, nu trebuie să-l aduceţi la Împărtăşanie mecanic, ci să-l învăţaţi să se împărtăşească cu evlavie şi cu bucurie, îndată ce copilul începe să aibă cât de cât idee. Nu trebuie să-i spuneţi copilului despre Sfânta Împărtăşanie asemenea cuvinte profanatoare: „Să mergem, părintele îţi va da puţină miere!”. Spuneţi-i copilului: „Să mergem să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine!”. Îmbrăcaţi-l mai frumos, creaţi-i în exterior o dispoziţie deosebită. Dacă se poate, până la Împărtăşanie copilul să se înfrâneze de la mâncare.
Din neînfrânarea dragostei noastre părinteşti, nemăsurată şi nechibzuită, adeseori îi răsfăţăm atât de mult pe copii, încât creştem nişte adevăraţi egoişti, care nu vor nici măcar să muncească pentru a-şi câştiga mijloacele de întreţinere, nici să înveţe, pentru a dobândi o specialitate. Le oferim în mod nechibzuit tot ceea ce avem, apoi plângem că la bătrâneţe ne dau afară din casă. Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, traducere de Florentina Cristea, Editura Egumeniţa, 2014, pp. 75-76)
Minunea Maicii Domnului
O femeie oarecare ce avea multă dragoste și evlavie către pururea Fecioara Maria, săracă fiind de bogăția trupească însă bogată de cea sufletească, avea un copil mic de un an.
Și într-o zi, vrând să se ducă cu mâncare la bărbatul său care lucra în țarină, neavând pe nimeni în casă cu cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul și paza Ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva ca să-l păzească, decât numai darul Tău ceea ce ești Maica sărmanilor .”
Astfel rugându-se cu credință, s-a dus la slujba ei.
Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin și de acolo s-a întins văpaia și la casa ei.
Deci auzind ei din țarină au alergat în grabă plângând moartea copilului lor. Și ajungând acasă au aflat toată locuința prefăcută în cenușă, afară de zidărie și pardoseală.
Atunci socotind femeia cum că a ars copilul, plângea nemângâiată zicând: „O, preafericită Stăpână ! Eu am dat cu credință pe fiul meu sub acoperământul și ajutorul Tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maică a milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit ?”
Însă căutându-l pe el l-a aflat viu, și mai mult s-au înspăimântat pentru că nici un lemn sau haină din casă nu a rămas nears. Și toți cei de față au slăvit pe Dumnezeu, mulțumind pururea Fecioarei Maria, Maica sărmanilor care-i acoperă îi păzește și-i izbăvește din multe primejdii!
(Din Minunile Maicii Domnului)
